Gânduri de primavară
Mergeam intr-o zi prin parcul copiilor
din Timisoara, si pentru ca aveam ochelari, imi permiteam sa casc
ochii pe unde ma intriga cate ceva. Ma intrigau copacii. Bine ca era
drumul liber, ca altfel as fi dat in cineva in timp ce cascam ochii
pe sus. Mi-am pus intrebarea: oare copacii nu se plictisesc? Desigur,
ei privesc, insa nu pot schimba nimic, inafara de propriile frunze.
Oare zeii nu sunt la fel? Ei privesc, observa, exista undeva si
totusi oamenii nu le simt actiunile. Fac referire la (zei) deoarece
nu exclud existenta lor din orice mitologie ar fi. Nu avem cum sa fim
convinsi ca Noi avem dreptate cand merge vorba de a crede in ”ceva”.
Alt lucru care m-am gandit a fost: daca cineva s-a plictisit in viata
sa cand s-a putut misca, poate ca a renascut in copac? Ce pedeapsa.
Nu au o virsta limita, asa ca pot fi blocati in acelasi loc pentru
multa vreme. Sau poate ca nici nu sunt constienti de existenta
proprie. In concluzie, m-am gandit ca, copacii sunt niste
zei-observatori. Oamenii nu le constientizeaza substantivitatea sau
existenta decat ca si decor. Si totusi, in tacere ei isi indeplinesc
functiile de umbra, adapost pentru ploaie, oxigen, protejeaza solul.
Daca ar fi sa imi impartasesc ideea cum ca sunt niste zei, poate ca
cineva ar astepta o minune, ca un copac sa vorbeasca, sa mearga sau
cine stie... insa copacii, ne ofera atatea minuni, si observa,
observa pana se usuca si ultimul fir de radacina. Copacii sunt niste
zei.
Comentarii
Trimiteți un comentariu